miercuri, 29 mai 2013

Incredibilul băieţel mâncător de carţi

            Parafrazând un celebru test destinat creativităţii, cel în care ţi se cere să găseşti cât mai multe întrebuinţări unei simple agrafe de birou (se zice că oamenii tare creativi ajung să găsească şi 200 de întrebuinţări, media fiind undeva de 10-15), mi-am propus să găsesc cât mai multe completări pentru propoziţia O carte este bună… pe post de treaptă, pe post de perete pentru o casă de păpuşi, pe post de platoşă, pe post de prinzător de muşte (asta doar dacă este bine unsă cu dulceaţă), pe post de pasăre înfoiată, pe post de cifru, pe post de prieten, pe post de monedă de schimb, pe post de opritor de uşă, pe post de clasic în viaţă, pe post de suport (se ştie doar, hârtia suportă orice), pe post de cârjă morală, pe post de combustibil, pe post de aspirator de praf, pe post de martor al acuzării, pe post de nutriment…

                        -… nutriment? Nici Word-ul nu-l are în dicţionar.

            Da, este cazul lui Henry, un băieţel care descoperă că îi plac cărţile, dar nu aşa cum ne-am aştepta noi, nu! El le devorează literalmente, prima dată a fost un cuvânt care tare i-a plăcut, mai apoi o propoziţie, un paragraf, un capitol, o carte… mai ales cele roşii, îi plac foarte mult. Nu e deloc mofturos la citit, a pardon, mâncat… mănâncă cu aceeaşi plăcere cărţi de aventuri, de matematică, dicţionare, enciclopedii, tratate… cu sos sau fără… ca ele să poată lansă vreun SOS. Hrana este digerată şi asimilată, efectele încep să se observe repede, Henry devine un băieţel tare deştept. Ambiţiile sunt pe măsură, Henry vrea să fie cel mai inteligent băieţel de pe planetă, fapt pentru care se transformă într-un livrovor convins. Numai că lucrurile scapă de sub control, deh! se întâmplă ca în viaţa reală, atunci când mănânci prea mult încep problemele. Problemele lui Henry nu sunt legate de masa corporală ci de greutatea de a găsi răspunsuri corecte la întrebări simple, de exemplu pentru el unu plus unu egal, nici mai mult nici mai puţin, decât un elefant. Este firesc să se întâmple aşa, căci devoratul cărţilor este mai rapid decât asimilatul lor, toată informaţia se amestecă, se suprapune, nu se mai produce înţelegerea… acel aha, înţeleg! este înlocuit de mmm, ce gustos!.
            Din fericire Henry găseşte un remediu care-i asigură aceeaşi plăcere atunci când se întâlneşte cu o carte şi  mai mult decât atât, îi asigură susţinerea pentru a-şi îndeplini visul său de a ajunge cel mai isteţ băieţel… astfel el pătrunde într-o lume corectă din punct de vedere al desfăşurării evenimentelor, în care lucrurile se fac pas cu pas, unde efortul nu este eludat. Astăzi de cele mai multe ori ne trezim în faţa unor personaje care deja ştiu să cânte, deja ştiu să danseze, deja ştiu să deseneze, deja ştiu să impresioneze prin ceea ce fac… efortul depus pentru a ajunge la acest deja este plictisitor, nu este spectaculos deci nu va fi niciodată arătat, poate doar cel mult amintit cu ajutorul unei glume bine plasate. Povestea lui Henry, incredibilul băieţel mâncător de cărţi are puterea de a ne învăţa că lucrurile au o desfăşurare naturală, care deşi este omisă în discursurile unora sau altora, ea se întâmplă şi nici nu se poate altfel. Suntem nevoiţi  - asta dacă vrem să facem treabă bună – să nu ardem etapele, să nu căutăm succesele obţinute miraculos căci  productivitatea rezultatelor va fi de scurtă durată şi va ieşi la iveală scurtătura păcătoasă.
            Cartea este delicios ilustrată, poate cam prea mult maro, fapt care creează o apăsare şi la un moment dat nevoia de lumină… ei, dar să facem jocul culorii şi să ne gândim la o tabletă de ciocolată, pe care o ronţăim începând dintr-un colţ.

Temă: Concepeţi trei contexte diferite în care să folosiţi expresia a culege o carte.

Autor: OLIVER JEFFERS (1977 – Australia)
Titlu: Incredibilul băieţel mâncător de cărţi
Traducere: SIMONA RĂUŢĂ
Copertă şi ilustraţii: OLIVER JEFFERS
Titlu original: The Incredible Book Eating Boy (2006)
ISBN: 978-973-1984-02-5

Editura: Vellant





sâmbătă, 11 mai 2013

Unchiul Peio


            Prostia a rămas aceeaşi de-a lungul timpului în schimb s-au rafinat mijloacele prin care ne-o afirmăm. Ce facem atunci când o constatăm? Păi, cel mai la îndemână lucru în ziua de astăzi este să o punem pe youtube. Dacă însă ne-am fi născut înainte de era internetului trebuia să imaginăm o altă modalitate de a o face cunoscută, soluţia găsită este povestea cu tâlc, spusă sau scrisă. Această nevoie de a face cunoscută prostia este susţinută pe de o parte de puterea exemplului negativ, în urma căruia se trage o concluzie de tipul copii, voi nu faceţi ca ei! iar pe de altă parte de hăhăiala care apare după ce auzi/citeşti/vezi drăcăriile făcute de alţii. Trebuie să precizez că astăzi a rămas valabilă doar partea cu hăhăiala cealaltă transformându-se în: copii, voi faceţi ca ei!
            Pentru a râde de prostiile de astăzi ne este suficientă o conexiune la net, pentru a râde de cele de ieri, ne trebuie o altfel de conexiune… cel mai probabil cu o carte, da merge şi cu un bătrân pus pe aduceri aminte. Câştigurile sunt de mai multe feluri şi pot fi contabilizate sub formă de vizualizări ale diferitelor postări, pe care le mângâiem cu privirea înainte de a le da drumul în lumea virtuală.
            Fiecare din noi deţinem paternitatea sau după caz, maternitatea unei tâmpenii… ehei, dacă-am fi avut cap, altfel ar fi stat lucrurile, uite de exemplu deşteptul de Ghiuro şi deştepţii lui tovarăşi s-au hotărât să scape satul de o ursoaică prădalnică care se aciuase prin împrejurimi şi „mâncase fetele de pe la fântâni, babele de pe lângă vetre, bătrânii de prin cârciumi, copiii de pe uliţi.” Cum ursoaica refuză să iasă din bârlog, Ghiuro se leagă de mijloc cu o funie si intră după ea, rugându-şi tovarăşii să-l tragă afară la momentul potrivit. Se aude un mormăit zdravăn şi tovarăşii încep să tragă de funie şi trage, şi trage, până ce în dreptul lor pe iarbă stă întins Ghiuro, fără cap, căci îl mâncase ursoaica. Firesc se naşte întrebarea Ghiuro a avut cap sau nu? Unii hăis, alţii cea şi uite aşa vitejii noştri începură cearta, la urmă s-au dus s-o întrebe pe nevastă-sa, pe Ghiuroviţa, care-i luminează cu o întâmplare ce s-a petrecut în primăvară, atunci când Ghiuro s-a dus la târg.
            Nu încap dubii cu privire la necesitatea capului pe umeri, însă în ceea ce priveşte gura, aci  ar fi ceva lucruri de spus. Să ţi-o ia gura pe dinainte şi gata ai dat drumul la porumbel, aşa i s-a întâmplat şi unei fete din povestea Nebunul vorbeşte neîntrebat sau chiar unchiului Peio, care culegea cireşe, stând în picioare pe spinarea calului.
            Gura trădează gândul ascuns, fapta trădează caracterul, în povestea Cei trei proşti, voinicii noştri ajung să se certe a cui secure este mai ascuţită. Primul se laudă că dintr-o lovitură doboară o sută de copaci, cel de-al doilea jumătate din pădure, iar al treilea le râse în nas spunându-le că el poate doborî toată pădurea dintr-o singură lovitură. Un ţăran, trecând pe acolo călare pe o iapă cu un mânz, hotărî să le facă dreptate păcălindu-i şi luându-le securile, drept răzbunare cei trei prinseră mânzul şi ziseră: „…fraţilor, daţi-vă hainele jos. Să le punem pe mânz, să-l împovărăm până ce i-or plesni vinele.” Goi-puşcă, cei trei proşti, porniră mai departe, nu şi-au terminat drumul, mai aveau ceva de arătat lumii.
            Cea din urmă poveste Trei capete luminate,

mi-a adus aminte de o glumă pe care mi-a spus-o bunica, cică doi zidari într-o ureche s-au apucat de treabă, la un moment dat unul, sus pe scară, dădea cu bidineaua, celălalt având nevoie de scară îi spune să se ţină de bidinea că îi ia scara.
            E, aşa se întâmplă cu poveştile astea cu tâlc se leagă unele de altele şi dacă te apuci nu mai termini până la ziua, căci multe lucruri sunt de povestit.

Temă: Care sunt riscurile recunoaşterii neştiinţei proprii?

Autor: ELIN PELIN (pseudonimul lui Dimitar Ivanov Stoianov  8 iulie 1877, Bailovo – 3 decembrie 1949, Sofia)
Copertă şi ilustraţii: STOIAN ANASTASOV
Traducere: PAULINA CORBU
Titlu original: Чичо Пейо (1973)
Editura: Ion Creangă / Hudojnik, Sofia