Planeta de Aur - Aventurile lui Hendrik de Mol

            S-a hotărât de mult, unii oameni sunt mai creativi decât alţii, dovadă stau produsele care ies din mâinile lor şi nu vorbim de orice fel de produse, vorbim de produse a căror valoare este recunoscută şi acceptată de către cei din jur. Chestiunea aceasta a creativităţii a ţinut acu ceva vreme capul de afiş în domeniul cercetărilor psihologice. După ce s-au făcut delimitările conceptuale necesare, după ce s-au clarificat termenii s-a impus problema determinării potenţialului creativ. A apărut E.P. Torrance şi a propus un test în care plecându-se de la elemente grafice simple, cum ar fi o linie, un punct sau combinaţii acele acestora, subiectul trebuia sa imagineze cât mai multe lucruri, obiecte în care se poate regăsi ca element constitutiv simbolul grafic prezentat. Evaluarea se face în funcţie de frecvenţa răspunsului dat, cu cât răspunsul este mai rar întâlnit, cu atât se poate vorbi de un potenţial creativ ridicat.

            Prelucrând liber acest test voi face şi eu mica mea cercetare în domeniul creativităţii. Nu voi folosi elementul grafic, două dimensiuni mi se par puţin ofertante, intenţionez să adaug şi cea de a treia dimensiune, că na! doar suntem în epoca 3D. Nu intru în detalii de constituire a eşantionului şi alte rugozităţi statistice, este suficient să spun – şi să mă credeţi pe cuvânt – că eşantionul este reprezentativ.

             Într-o cameră care întruneşte toate condiţiile necesare plecând de la căldură şi ajungând până la fotoliu confortabil şi pisică dispusă să toarcă, trecând prin ceaiuri cu diferite arome şi biscuiţi, pricomigdale şi fursecuri, subiectul este introdus cu pompă şi aşezat comod după care i se serveşte materialul testului… un ghem de mohair. Instructajul este simplu şi uşor de imaginat, aşa că sar peste el direct la produsele rezultate. Mai jos se poate urmări un grafic de frecvenţă, grafic pe care îl voi explica în cel puţin 1000 de cuvinte…

            Se pot observa câteva categorii de produse, să le luăm pe rând. Cei mai mulţi subiecţi au utilizat ghemul de mohair în producerea de articole vestimentare, pieptare, ilice, târlici, mănuşi, ciorapi, fulare, şaluri, pantaloni, ceea ce nu-i rău deloc, căci dacă sunt lucrate cu măiestrie pot ţine şi de cald şi de foame. Urmează cei care au văzut ghemul de mohair utilizat în producerea de articole pentru spioni şi Moş Crăciun de ocazie, mai precis bărbi şi mustăţi false dar stufoase, o singură persoană a menţionat şi sprâncenele. Vine rândul articolelor jucărie, au fost aici câţiva subiecţi pe care dacă nu-i opream la timp, crăpau de atâta joacă şi nu alta. Am ajuns la o categorie cu frecvenţă redusă şi anume articole tehnice, sunt cei care au văzut ghemul de mohair pe post de garnitură etanşeizantă sau chiar fitil. Şi la final, categoria alte răspunsuri, care indică un potenţial creativ deosebit, menţionăm aici două utilizări, prima – unitate de măsură, iar cea de a doua… mai bine vă povestesc…

            Am făcut cunoştinţă şi prima impresie a fost aceea că am în faţă o persoană deosebită, o atingere moale, pufoasă, o privire catifelată,un bun simţ nemaipomenit,  impresie care a fost susţinută şi de felul diferit de a intra în contact cu ghemul de mohair, acesta a fost pipăit, mirosit, chiar gustat, ascultat şi privit din diferite perspective. Creionul aluneca pe hârtie, paginile erau date unele după altele, a trebuit să plec pentru scurt timp, când am revenit persoana nu mai era, dar pe măsuţă am găsit o carte „Planeta de aur – Aventurile lui Hendrik de Mol”.

            „Sfinte Mohair!”, „Sfântă Maşină de Cusut!”… am găsit nu numai lâna de aur ci şi andreaua de aur, citind, am intrat într-o lume pufoasă cu pajişti de pluş portocaliu, cu şosele de pluş albastru, cu poduri de pluş ce se arcuiesc peste râuri în care apa curge domol, am dat peste conace de pluş, peste o mulţime de jucării de pluş, am mâncat prăjituri din lână pură, am călătorit în spaţiu cu nave de pluş, am învins piraţi de pluş, am onorat invitaţia reginei Apollonia-Margareta, regină a Planetei de Pluş.

            Să nu vă aşteptaţi ca într-un univers aşa de pufos, răul să nu existe. El este reprezentat de Calavera, care doreşte să redea strălucirea de altădată a Imperiului de Lemn, el este obsedat de putere şi doreşte să fie recunoscut drept stăpân de către toate jucăriile, fie că sunt din lemn, metal, plastic, pluş, jucării roboţi. Pentru aceasta el are nevoie să afle cel mai bine păstrat secret din universul cunoscut, secret care se află în posesia bunicului Martinus, curatorul unui muzeu de jucării din Sippelstad, Olanda. Bunicul Martinus refuză să divulge secretul fapt pentru care este transformat într-un spărgător de nuci. Nepotul acestuia – Hendrik de Mol – va încerca să-l salveze pe bunic, dar va fi şi el transformat într-o cârtiţă de pluş - nomen est omen. Sub această înfăţişare el va duce o dublă bătălie, prima este aceea de a-l salva pe bunic şi implicit Planeta de Pluş, iar cea de a doua se va da cu fobia sa de spaţii deschise, căci el devine agorafobic din momentul dispariţiei misterioase a părinţilor săi.

            Hendrik, alături de prietenii săi, ursuleţul Berend, Hildegard, prietena sa umană, dar transformată şi ea în raţă de pluş, Wilhelmina, păpuşa lui Hildegard, Tao, un zmeu dragon care se va dovedi a avea un rol important în această poveste, trece printr-o mulţime de aventuri şi peripeţii… dar nu va spun nimic despre ele căci ghemul meu s-a micşorat, dar nu acelaşi lucru pot spune şi despre ghemul de mohair al lui K. J. Mecklenfeld, căci despre el este vorba deoarece ştiu că pregăteşte al doilea volum al acestei serii.

            Îmi place finalul cărţii deoarece aduce povestea cu picioarele pe pământ, dar nu o ancorează în realitatea unui proces terapeutic, îi dă voie să fie liberă, să zboare acolo unde imaginaţia este la ea acasă, într-un univers al jucăriilor de pluş.

Cartea care vă asigură intrarea în poveste poate fi cumpărată de aici.

Temă: Treziţi pluşul din voi!

Autor: K.J. MECKLENFELD

Coperta I: VIKTORIJA SEMJONOVA

Coperta II: MATTIAS ADOLFSSON

Editură: carte tipărită pe cont propriu de către autor

ISBN 978-90-821844-0-2

Vântul prin sălcii

            Ora de culcare a venit, ba chiar a şi trecut şi totuşi, copilul nu doarme. Cum faci să-l duci în pat la el? Ce poţi să mai improvizezi în seara aceasta după ce ai încercat toate trucurile posibile?

                        - Ai câştigat! Ai câştigat! Mamă ce norocos eşti! Pff, îţi dai seama…

                        - Ce am câştigat? Ce, ce?

                        - Îţi spun, dar câştigul vine cu o condiţie.

                        - Vreau ce-am câştigat, dă-mi acum…

                        - Îţi dau, dar mai întâi condiţia.

                        - Bine, spune-mi…

                        - Condiţia este să accepţi premiul orice ar fi acesta.

                        - Îmm… bine, de acord. Dă-mi ce am câştigat.

                        - Păi, ai câştigat un bilet dus în patul tău în braţele mele.

            Şi mai sunt poveştile spuse cu voce uşoară, încet, încet la capătul patului, spuse pentru copilul din pat, care ar mai da o iamă prin jucării, spuse pentru copilul din adult, care se linişteşte din tumultul de peste zi. Kenneth Grahame a fost un tată care a născocit pentru fiul său – Alastair – poveşti care se prind de mână şi fac roată în jurul pătuţului, carusel de întâmplări în care imaginaţia se învârte în cercuri din ce în ce mai largi sperând să ajungă pe nesimţite reper pentru un fel de viaţă mai bună.

            Dacă am privi povestea aceasta ca pe un foc de tabără, am vedea că în jurul ei stau cu gurile căscate oameni mari, copii şi multe animale ale pădurii. Cu toţii înghesuiţi pe trunchiuri de copac stau şi ascultă vocea prieteniei, se lasă furaţi de aventurile Sobolului, ale Şoarecelui de apă, ale Bursucului, ale Broscoiului, ale Lutrului şi ale vieţii în general. Viaţa pentru fiecare în parte nu strânge la un loc, într-un timp atât de scurt, atâtea experienţe, ea se oferă pentru fiecare în parte, pe bucăţi… o felie mai mare aici, una mai mică acolo, iar dincolo nimic. De cele mai multe ori jinduieşti, fără să îţi pese că puţinul pe care îl ai ar putea fi suficient pentru o fericire mică, dar adevărată.

            Văd printre oamenii mari pe Theodore Roosevelt, preşedintele Statelor Unite care se încântă de manuscrisul primit deoarece nici un editor din Regatul Unit nu s-a arătat interesat de povestea lui Kenneth Grahame, iar acesta s-a hotărât să îl trimită celui mai puternic om, cel puţin aşa spune povestea. Aici pe buştean este şi A. A. Milne, creatorul lui Winne Pooh care a adaptat povestea Broscoiului pentru scena teatrului. Este şi fiul său Christopher care vede în această carte două cărţi, pe de o parte este cea în care sunt descrise aventurile Broscoiului, iar pe de altă parte este cea în care sunt explorate emoţiile umane – frica, nostalgia, mirarea, dorinţa de a te pierde şi a te regăsi într-o călătorie. Îl văd pe C.S. Lewis care socoteşte această carte o capodoperă şi vorbeşte despre ea în termeni elogioşi şi nu vorbeşte cu oricine ci cu J.R.R. Tolkien, iar acesta nu-l contrazice. Mai sunt şi cei de la Pink Floyd care îşi numesc albumul de debut (1967) „The Piper at the Gates of Dawn”  - un capitol din carte în care Pan, zeul naturii îşi face apariţia, lăsându-i pe eroii noştri pradă admiraţiei şi frumosului, iar la trezirea din visare, Sobolul şi Şoarecele de apă îl găsesc pe Portly, fiul zurbagiu şi rătăcit de câteva zile, al Lutrului. Văd oameni mari care încearcă să decripteze viaţa reală cu tragediile ei, să facă din această poveste un divan, sigur este şi acesta un fel de a spune povestea, dar parcă este prea apăsat.

            Văd printre copii pe cei care vor fi alături de Broscoi, care se vor încânta de aventurile acestuia, care îşi vor dori curajul lui nebun şi care vor învăţa până la sfârşit că a fi cumpătat nu este un lucru de lepădat. Aici pe buştean sunt şi copiii care vor tremura de frig alături de Sobol, în Pădurea Sălbatică, copiii dornici de a învăţa, care au nevoie de prieteni care să le explice şi care să aibă răbdare cu ei, care vor creşte mari şi frumoşi, care vor şti să împartă şi să se bucure de un picnic, chiar daca acesta este pe covorul din sufragerie. Mai sunt şi copii cărora Şoarecele de apă li se va părea uşor de urmărit, asta pentru că şi ei sunt gata de o prietenie adevărată, ei ştiu deja să împartă, ştiu să asculte, ştiu să se întoarcă din drum şi să lase nevoile lor pe un plan secund, ştiu să fie aici, gata de distracţie, dar şi serioşi atunci când momentul o cere.

            Văd animale ale pădurii şi în special şoareci de câmp care au carneţele în lăbuţe şi scriu cu o deosebită atenţie tot ceea ce se povesteşte aici, iar acasă în vizuina lor, unde focul trosneşte vesel, iar cămara este plină cu de toate, deci grija zilei de mâine nu există, vor descoase aceste întâmplări, le vor răsuci pe toate părţile, le vor frământa şi le vor pune la dospit, iar mai apoi vor face o plăcintă mare şi îi vor invita pe toţi la o felie şi cu toţii vom putea învăţa câte o lecţie de omenie.

Temă: Opriţi-vă la un animal favorit şi descrieţi anotimpurile din perspectiva acestuia.

Autor: KENNETH GRAHAME (8 martie 1859, Edinburgh, Scoţia – 6 iulie 1932, Pangbourne, Anglia)

Copertă şi ilustraţii: IACOB DESIDERIU

Traducere: FRIDA PAPADACHE

Titlu original: The wind in the willows (1908)

Editura: Ion Creangă

Colecţia: Biblioteca Pentru Toţi Copiii, nr. 24

Lector: GH. D. VASILE

Tehnoredactor: VALERIA POSTELNICU

Apărut 1973. Comanda nr. 332. Tiraj 56000

leg. 1/2 5000+ 51000 legate 1/1. Coli de tipar 14

             

Cireşe de mai (8)

            Telefonul a fost inventat pentru a ne împiedica să ne culcăm pe o ureche sau alta, el poate fi considerat un instrument care ţine urechea în tensiune, dar ce te faci când legătura este slabă şi deşi urechea ţi s-a transformat în pâlnie nu reuşeşti să înţelegi. Ce faci în cazul acesta? Ceri transcriptul conversaţiei… şi când ţi-ai dat seama de răspunsul corect, suni din clopoţel şi a ta va fi aceasta carte.

            „A fost un timp în care ţara noastră deţinea întâietatea la instalaţiile telefonice urbane. Cea mai modernă centrală telefonică pe care francezii au prezentat-o la Expoziţia internaţională de la Paris, în anul 1900, a fost achiziţionată de Poşta Română şi instalată la Bucureşti. Avea 3000 de numere.

            Începuturile româneşti ale telefoniei datează din anul 1877, deci numai după un an de la inventarea sa de către Graham Bell. „Telephonul se poate vedea şi în Bucureşti – scriau ziarele în toamna anului 1877; el este prezentat de d. Angels, primul constructor român de aparate mecanice, lângă grădina Cişmigiu.”

            Prima menţiune oficială despre telefon o găsim în Monitorul Oficial din 3 martie 1886, care anunţa instalarea unei „importante” centrale cu… 5 posturi, la Bucureşti. Cele dintâi circuite interurbane au fost date în folosinţă în anul 1900, între Galaţi şi Brăila şi apoi între Brăila şi Bucureşti. Primul telefon automat l-a avut Expoziţia naţională din Bucureşti, în anul 1906. Pentru abonaţi, prima centrală automată – cu 3000 de numere – a fost dată în folosinţă la Bucureşti, în anul 1927. În ultimii ani, reţeaua telefonică a luat o mare extindere în ţara noastră. Este suficient să amintim că numai numărul centralelor telefonice automate interurbane se apropie de 200. Asta nu ne împiedică, totuşi, să redăm, cu titlu de curiozitate, un articol publicat la sfârşitul veacului trecut într-unul din ziarele vremii şi care, într-un stil oarecum umoristic, se referă la calitatea încă slabă a audiţiei în aparatura telefonică.

            La o instituţie sună telefonul. Cineva ia casca la ureche, ascultă cu atenţie şi apoi strigă în receptor:

            - Cu cine vreţi să vorbiţi?

            - …(Neinteligibil)

            - Sardea?

            - …(Neinteligibil)

            - Fundulea?

            - …(Neinteligibil)

            - Ziceţi pe litere ca să înţeleg…

            - S de la sporovăială.

            - Aha, S de la sporovăială. S-a înţeles!

            - U de la Ucigă-l toaca, R de la recapitulare.

            - Să recapitulăm până aici. Carevasăzică S de la sporovăială, U de la Ucigă-l toaca, R de la recapitulare. Ziceţi mai departe.

            - D de la damigeană…

            - D de la ce?

            - De la damigeană şi U de la ulcică. SURDU. M-ai înţeles?

            - Da, da, SURDU. Dar noi n-avem pe nimeni SURDU aici. N-aţi greşit numărul?...

            Ce a urmat nu contează. Am reprodus, însă, dialogul pentru că el conţine o precizare inutilă după cum arată ziarul. Ştiţi ce anume?”