Cred că nu întâmplător
numele personajului principal este Nică, el a fost ales cu premeditare astfel
încât, gândul nostru să se îndrepte spre Nică a lui Ștefan a Petrei, imagine a
copilăriei poznașe. Cartea aceasta este plină de drăcării și drăcovenii și îmi
imaginez că a făcut deliciul copiilor din acele vremuri.
Marinică Florea – Nică pe
scurt, este doar unul și “al doilea ca mine de mai găsești, să știi că-s tot
eu, când mă uit în oglindă.” Cartea începe în forță, cu poante și ziceri pe
care doar copiii le pot scorni fără să își dea seama. Sigur, pe parcurs, unele
dintre ele pot părea forțate și cu greu le poți atribui unui copil, dar
problema nu este mare căci copil fiind și citind cartea îți vei însuși niște
gânduri de adult, iar de vei fi adult cititor te vei amuza de tragerea la
țintă. Să ținem cont, cartea apare în 1956 și realitățile acelor vremuri nu
mai pot fi întâlnite astăzi. Uite, cum este casa aceasta mai răsărită, cu
ferestre mari care dau spre uliță și cu obloanele trase pe jumătate, care m-a
dat MAT. Nică își dă seama că acolo nu se joacă șah... și eu știu asta și mai
știu că acest cuvânt poate fi un sinonim pentru birt, bodegă dar eu nu am
reușit să îl găsesc în niciun dicționar. Să fie vreun acronim?
Pe scurt, Nică este trimis de acasă pentru a-și petrece
vacanța de vară într-un sat de prin Bărăgan alături de tatăl său care este
agronom la G.A.S sau la G.A.C? Uite, o altă chestie care nu îmi era clară, eu o
știam p-aia cu C.A.P-ul. Nu intru în amănunte, dar dacă vreți, puteți căuta
despre colectivizarea în România și veți da peste multe povești
înspăimântătoare. Pentru momentul de față este suficient să știm că G.A.C. =
Gospodărie Agricolă Colectivă, G.A.S. = Gospodărie Agricolă de Stat. Așadar,
tatăl este detașat de ceva vreme în acest sat din Bărăgan și îi ajută pe țăranii
din geace să obțină recoltă bogată, în principal, el caută dăunătorii
grâului, pe Eurigaster Integrices, ploșnița grâului pe românește.
Nici nu știu ce aventuri să vă povestesc căci Nică trece
prin toate întâmplările posibile și imposibile. El vine cu un aer de
superioritate care o să-i cam iasă pe nas căci copiii de la țară nu-s așa cum
imaginează el. Până la urmă ajung să devină prieteni mai ales după episodul cu
răpirea și salvarea juncanei, văcuța de o avea Ilenuța în grijă, nepoțica aia
mică, de bunică-sa îi era vecină lu' tușa Brândușa, unde stătea ta-su în gazdă.
Ilenuța, căreia i-a citit sus pe căpiță Copiii căpitanului Grant, bine,
nu pe tot, că finalul l-a mâncat juncana când cu adăpătoarea automată care a
fost construită după modelul de la fermă. Da, realitățile acelor vremuri sunt
prezente în carte dar nu într-un fel foarte apăsat, ele sunt prezente mai
degrabă ca decor. Copiii și poznele lor fac deliciul lecturii și aceștia nu îmi
par a fi construiți după șablonul pionierului specific. Sigur, găsim la ei
spiritul justițiar și dorința de mai bine dar ele nu sunt puse în slujba îndeplinirii
unor obiective trasate pe linie de organizație pionierească. Ei sunt copii și
plecând de aici ei participă la evenimentele care au loc în sat. Se duc la o
înmormântare pe post de ciocli doar cu scopul de a mânca colivă cât mai multă,
totul se termină cu burta goală și într-o fugă nebună lâsând în urmă crucea,
praporul cu panglicile sale, tava cu colaci și lumânări deoarece în drum spre
cimitir, convoiul nu a luat-o pe drumul cel scurt ci de-a dreptul prin mijlocul
satului, iar acolo copiii au dat peste părinții lor care îi știau în altă parte
și unde mai pui că erau îmbracați și cu hainele parinților lor, hainele alea
bune, scoase din cufărul din camera de la stradă. Jocul de fotbal de pe tăpșan
care se termină cu pierderea încălțămintei, furtul de miere din stupii popii,
măsurarea puterilor cu copiii satului... trăznăi și drăcării după cum ziceam,
poate singurul lucru care ar putea umbri această poveste este maniera de
articol în care sunt prezentate evenimentele, partea de reflecție psihologică
care ar duce la identificarea cititorului cu personajele nu există, or această
reflecție l-ar ajuta pe cititor să se descopere. Întâmplările – amuzante, nu
încape îndoială – sunt luate cu titlu de inventar și dacă cititorul va dori,
poate le va pune și el în practică sau de nu, le va povesti el altora în cine
știe ce excursie.
Îmi place, Mihail Stoian îi îndeamnă pe cititori să îi
scrie personal pe adresa de acasă, strada Dionisie Lupu, nr. 74, raionul I.V.
Stalin, București. Oare o fi primit scrisori?
Temă: Cum vă era întoarcerea acasă din vacanța petrecută
la țară, la bunici?
Autor: MIHAIL STOIAN (25 decembrie 1927, Galați – 13 noiembrie
2005, București)
Copertă și ilustrații: E. ARNO
Editura: Tineretului
Redactor responsabil: I. Bică
Tehnoredactor: V. Postelnicu
Corector: I. Bianca
Dat la cules 8.IX.1956. Bun de tipar 22.X.1956. Tiraj
20050 broșate și 4050 legate. Hârtie S.
velină de 65 gr. m.p. Coli de tipar 17. Coli de editură
11,6. Ft. 32/84 x 108. Com. Editurii 1225
Ediția I. A. 03000. Pentru bibliotecile mici indicele de
clasificare (8 R).
Să vedeți cum stă treaba
cu această poveste... nici mie nu îmi este clar ce m-a împins să pornesc într-a
o citi. Demult am citit Întoarcerea fiul risipitor, am rămas cu
amintirea că am citit-o cu sufletul la gură, iar de atunci nu am mai citit
nimic de Radu Tudoran, nici măcar Toate pânzele sus. Despre el am mai
citit pe ici pe colo câte ceva, am aflat că scrie sub pseudonim și că este
fratele lui Geo Bogza. Acum toate acestea sunt la un click distanță și o
căutare pe internet îți returnează mai multe povești care te-ar putea stârni.
Pentru mine, cred că a rămas în amintire o stare care a crescut cu timpul – și
i-a trebuit ceva timp – și m-a adus în punctul de a scoate din bibliotecă
această carte. La momentul acela eu aveam ediția a II-a, cea apărută în 1963 și
pe aceasta m-am apucat să o citesc. Ce am făcut, ce n-am făcut, cert este că am
intrat în posesia primei ediții, cea apărută în 1956, aceasta este ilustrată de
Coca Crețoiu Șeinescu și răsfoind această ediție am descoperit o ilustrație pe
care nu o înțelegeam. Mai precis, nu regăseam în memoria mea episodul la care
făcea referire. Eu știu că uit masiv, dar parcă nici chiar așa!
Să fie ăsta începutul
declinului?!
Am comparat cele două
ediții și am descoperit că ele nu sunt identice. M-am liniștit, declinul mai
poate aștepta... după colț! Nu am apucat să cercetez și ediția din 1973, lucrul
acesta rămâne ca proiect viitor. Ar fi interesant de văzut dacă au mai fost
operate modificări și mai ales cum arată acestea. Ipoteza mea este că aceste
modifcări dacă vor fi descoperite vor continua direcția sau vor trage tușe mai
groase celor existente în ediția a II-a.
Un pic de context istoric,
acțiunea se petrece prin 1941 – 1942, cu câțiva ani înainte România a fost
tranzitată de polonezi, începuse deja al doilea razboi mondial și noi eram încă
de partea Axei. Un polonez, Cazimir, a rămas în Romania, a lucrat pe la oraș ca
macanic și apoi a ajuns cantonier, pe lângă pădure, la Hristoveanca. Aici,
alături de motanul său – Miroslav – Cazimir își duce viața mai degrabă retras,
el nu intră în contact cu oamenii satului. Lui îi sunt de ajuns motanul și
copiii morarului cărora le spune povești și încearcă să-i bucure, să le facă
viața mai suportabilă, cu gândul la propria lui familie care nu mai este.
Povestea se vrea a fi una
despre maturizare, faptele, personajele, relațiile toate îmi lasă impresia unei
diorame în care totul este regizat pentru a se obține maxim de efect. Se caută
în mod voit ca umbra și lumina să cadă cum trebuie pentru a stârni cititorul. Îmi
pare că avem o galerie de portrete care dacă în prima ediție a cărții sunt
relativ cinstite, în a doua ediție sunt arestate de ideologia vremurilor. Îl
avem pe moș Visarion, exponentul chiaburimii, care încearcă să prostească pe
toată lumea, care îi pune pe copii la muncă și își sporește bogăția pe spinarea
lor. Un singur exemplu, el îi pune pe copii să spună întruna Tatăl Nostru în
timp ce dau fagurii de miere la centrifugă și asta pentru a nu le da răgazul de
a se bucura și ei de ceva dulce în zilele astea de amărăciune. Episodul duce cu
gândul la romanul Desculț al lui Zaharia Stancu, în care țăranii
culegeau strugurii boierului având botnițe la gură. Apare o modificare între
prima și cea de a doua ediție a cărții, astfel, la un moment dat moș Visarion
este luat în tărbacă de către lumea din sat. Și dacă în prima ediție, vocea
satului spune Dați-i, mă, nu-l lăsați, al dracului boșorog! accentul căzând
pe ideea de a se face dreptate copiilor de care moș Visarion a abuzat și i-a
păcălit punându-i să-i muncească pe nimic. În cea de a doua ediție vocea
satului se transformă Dați-i, mă, nu-l lăsați, al dracului boșorog, că ne-a
făcut satul de râs! Întrebarea este legitimă, de râs în fața cui? Evident,
în fața unei instanțe morale a vremurilor care spunea că unii s-au îmbogățit pe
spinarea altora și că aceștia trebuie pedepsiți.
Mai există un episod în
acest sens, în capitolul XVII, Miroslav la arest în care șeful de post
are o ieșire, care în prima ediție nu este prezentă. Se vorbește despre manifeste,
despre derbedeii de la fabrici care instigă, despre faptul că frontul se
duce dracului, nemții fug, rușii înaintează... un pic cam devreme pentru
timpul acțiunii, dar lucrurile sunt puse în mișcare.
Nu povestesc nimic despre
construcția automobilului – dar îmi pare interesantă provocarea pe care o ai ca
scriitor în a-i face pe copii să înțeleagă problemele tehnice și soluțiile lor –
despre instalarea telegrafului, despre boala lui Culai, despre evadări, despre
începuturi de dragoste și despre lumea satului care îmi pare că pe alocuri a
rămas neschimbată.
Las mai jos ilustrația
care m-a făcut să compar cele două ediții și vă întreb, ca temă, ce anume
credeți că făcea Cazimir acolo?
Autor: RADU TUDORAN (pseudonimul lui NICOLAE BOGZA, 8 martie 1910, Blejoi, Prahova – 18 noiembrie
1992, București)
Dat la cules 18.X.956. Bun de tipar 17.XII.956. Tiraj
25055 broșate, 5055 legate. Hârtie S. Velină de 80 gr. m.p. Coli de tipar
28,25. Coli de editură 27,3. Ft. 16/16 x 86. Com. Editurii 1599. Ediția I. A.
04506. Pentru bibliotecile mici indicele de clasificare (8 R.)
Suntem
anunţaţi încă de pe copertă că mai este un loc pe un genunchi, să ne grăbim şi
să ne aşezăm, iar de-a fi să ne-o ia cineva înainte, nu-i nimic, poveştile pot
fi ascultate şi stând pe jos. Important e să fim cuminţi şi să ascultăm, că
doar d-aia (sigur, de aceea) suntem copii, nu? Copiii, nu contează în ce moment
al istoriei sunt, au obligaţia să asculte căci lăsaţi de capul lor, au tendinţa
de a face drăcovenii şi drăcării, de a face lucruri pe care adulţii nu le
consideră acceptabile. Dar aici nu-i vorba de asculta în sensul de a respecta
nişte norme de comportament fixate de adulţi ci de a asculta nişte poveşti din
care se poate desprinde norma de comportament.
Şi
diferenţa este mare căci fixarea unui aşa
trebuie fără să fie explicat îndeajuns atrage adeseori opoziţia, pe când
povestea cu morală funcţionează ca un bob magic pe care-l plantezi şi care se
dezvoltă din interior, ajunge să facă parte din fiinţa în care a fost sădit.
Să
rafinăm şi să trecem poveştile cu morală printr-un alambic sensibil, vom vedea
că cele în care degetul arătător este ridicat ameninţător nu dau roadă bogată,
este şi greu căci percepând ameninţarea şi mai ales spectrul pedepsei, tendinţa
este aceea de a te închide, de a deveni rece, opac şi refractar, or acestea
nu-mi par a fi condiţii prielnice pentru ca un bob magic să crească. Bobului
magic îi place căldura, îi place deschiderea, veselia, zâmbetul, îi place să se
culcuşească într-o inimioară care se simte acceptată.
Octav
Pancu-Iaşi reuşeşte astfel de poveşti pe care copiii le ascultă cu plăcere. Şi
n-ai cum să nu-ţi placă căci se vede bucuria de a construi, de a imagina,
bucuria de a te juca. Un singur exemplu „unde te-ai ascu-cuns” şi îmi închipui
că cineva care poate imagina o astfel de jucărie ştie cum să facă un copil să
fie ascu-cultător, ştie să-l atragă pe drumul cel bun deoarece nu şi-a pierdut
spiritul ludic. Cred că drăcăriile copiilor sunt făcute în joacă, or dacă tu ca
adult nu ai uitat să te joci eşti mult mai uşor acceptat în joaca copiilor, iar
de aici lucrurile cresc natural, bobul magic are toate şansele să fie primit.
În
povestea „Cine are dinţi?” ne întâlnim cu o periuţă lucioasă, cu peri tari şi
îndesaţi, cu coadă verde, dar care este tare amărâtă căci este a nimănui. Fapt
pentru care se hotărăşte să întrebe în stânga şi-n dreapta cine are dinţi. Află
în felul acesta că pendula are dinţi, că dinţi are şi pieptenele, şi grebla dar
nici unul dintre toţi aceştia nu-şi doresc să-şi lase dinţii spălaţi, le-ar
face rău o treabă ca asta. Dar o fetiţă se nimereşte prin preajmă şi este exact
ceea ce are nevoie… de dinţi albi ca zăpada. Ei cum, copil fiind şi
personificând uşor toate lucrurile să nu vrei să ajuţi o periuţă aflată la
ananghie?
Îmi
place şi povestea „Să te învăţ cum să fii mare” în care un băieţel este tare
supărat că nu a fost şi el luat de către părinţi la teatru, părinţii nu sunt
vinovaţi, pe afiş scria „femeile cu pălării şi copiii sub şapte ani nu sunt
primiţi în sală” or se ştie nu te poţi opune normei comportamentale impuse
decât asumându-ţi şi posibila pedeapsă. Şi băieţelul nostru care nu poartă
pălării nu înţelege aşa o normă ciudată, prin urmare nu-i rămâne decât să
crească cât mai repede. Şi-şi face şi mustaţă, şi se ceartă cu vecinul, ba
ş-aprinde şi o ţigară în încercarea de a demonstra că a crescut, că na! doar
face lucruri de adult. Dar nu îi iese nimic şi tot acasă cu bunica rămâne,
trist şi bosumflat căci părinţii au plecat. La un moment dat bunicii îi căzu
din mână croşetul, Alexandru se repezi şi-l ridică „Mulţumesc, îi zise bunica.
Acum eşti într-adevăr mare! Nu chiar atât de mare cât să fi mers astă seară la
teatru, dar eşti mare!”
Două
poveşti „O veste mare despre un băiat mic” şi „A fost odată un băieţel pe un
gard” apar şi în seria de 8 cărticele despre care am scris câte ceva aici.
Temă: Importanţa culorii pentru
periuţele de dinţi.
Autor: OCTAV PANCU-IAŞI (14
aprilie 1929 Iaşi – 17 aprilie 1975)
Ştiţi
voi cine-i şef în pădure? Unii ar spune că ursul, dacă este să luăm în
considerare forţa brută. Alţii ar spune că vulpea, dacă este să luăm în
considerare şiretenia. Probabil, câţiva l-ar nominaliza şi pe lup, dacă ar fi
să se ţină cont de mărimea foamei. Ştiu sigur însă că nimeni nu s-ar gândi la
un iepuraş. Şi cum ar putea un biet iepuraş să fie şef ! Acum, dacă stăm un pic
şi luăm în considerare toate bancurile care se fac se seama iepuraşului şi
felul, de multe ori onorabil, în care
se descurcă, parcă am vedea ceva calităţi de lider. Dar nu, iepuraşul din
această pădure nu este un miştocar care dă gata forţa brută prin replici
tăioase, care lasă inamicul paralizat, cu gura căscată. Iepuraşul nostru nu
flutură codiţa în aer şi le dă cu sâc celor mai feroce animale doar pentru că
este prieten cu leul.
Avem
un iepuraş care ştie de frica vulpii, a lupului şi care s-a cam săturat să fie
hăituit prin pădure. I-ar plăcea şi lui să stea liniştit într-o poieniţă şi să
ronţăie o rădăcină de nap sau să decojească o varză pentru a ajunge la miezul
ei dulce. Ei, dar unde sunt zilele astea când prin apropiere amuşină botul
pofticios la vulpii.
Zilele
acestea nu sunt departe pentru că iepuraşul nostru îşi însuşeşte puşca unui
vânător adormit şi se hotărăşte să îndrepte lucrurile. De acum încolo el va fi
şeful, căci în pădure, şef este cel care deţine puşca şi asta o ştie orişicine,
nu trebuie demonstrat. Dacă nu mă credeţi mergeţi într-o zi în pădure cu puşca
şi în altă zi fără puşcă, dacă mai aveţi timp încercaţi o comparaţie între cele
două zile.
În
pădure, puşca este simbolul autorităţii absolute, fapt pentru care vulpea se
lasă evacuată din propria-i casă fără să vocifereze prea mult. Acum iepuraşul
este stăpân peste pernele moi umplute cu puful a nu ştiu câtor găini, peste
locşorul acesta minunat pe care vulpea l-a dichisit cu mult bun gust. Dar parcă
în cameră se simte în continuare privire de vulpe… a, da! sunt portretele
părinţilor şi bunicilor vulpii, portrete care stau atârnate pe perete şi care
nu au ce să caute într-o casă de iepure, fapt pentru care sunt puse iute pe
foc. A, şi tocmai bine a picat această iuţire a focului din vatră căci
iepuraşului nostru îi este foame.
El
are invitaţi la cină pe ceilalţi iepuri care la început se sfiiesc să treacă pragul
casei vulpii, dar iepuraşul nostru începe o tiradă despre vitejia lui, flutură
puşca în aer şi simte nevoia de a fi adorat. Puşca, simbolul autorităţii
absolute trebuie să impună respect nu numai în faţa altor neamuri ci şi în faţa
celor de acelaşi neam… şi ţineţi cont ca mâine când veniţi să îmi aduceţi o
varză proaspătă, nu ca cea de astăzi, seacă precum căpăţânile voastre. Ş-acum
căraţi-vă cu toţii !
Puşca,
simbolul autorităţii absolut are tainele ei, pe care un iepuraş mic ca al
nostru nu le stăpâneşte. Dar dacă nu ştii, nu te afectează. Eh, ar fi aşa dacă
n-ar şti nimeni, dar uite că sunt unii care ştiu că puşca, pentru a fi simbolul
autorităţii absolut trebuie să fie încărcată. Şi s-a dus vorba că puşca
iepuraşului nostru nu ar fi.
Vulpea
şi lupul se hotărăsc să facă o încercare de revendicare a locului în pădure, de
recăpătare a statutului pierdut, fapt pentru care îl provoacă pe iepuraşul
nostru. Şi când vulpea se întrece cu gluma, iepurele trage, dar trage degeaba,
puşca nu zice nici fâs. Aşadar, puşca nu e încărcată, iar din simbolul
autorităţii absolut devine simbol al ridicolului absolut. Vulpea şi lupul sunt
din nou stăpâni!
Dar
puşca are tainele ei, pe care un iepuraş bătrân, scăpat probabil cândva, demult,
ca prin urechile acului de puşca unui vânător, le ştie. El cere puşca şi îşi dă
seama că este încărcată, mai trebuie să fie doar armată şi abia atunci devine
simbolul autorităţii absolute în pădure.
Această
poveste este scrisă sub formă de piesă de teatru de către Serghei Mihalcov,
care este şi autorul versurilor imnului de stat al URSS şi al Rusiei. Este o
poveste cinstită pe marginea căreia se pot infera judecăţi de valoare
susceptibile şi ele la rândul lor de a fi discutate.
Temă: Numiţi prima comunitate
care vă vine în minte şi definiţi-i simbolurile autorităţii.
Autor: SERGHEI MIHALCOV (13
martie 1913, Moscova – 27 august 2009, Moscova)
Copertă şi ilustraţii: E. RACIOV
În româneşte: VIRGIL TEODORESCU
Traducere din limba rusă: I
CENUŞE
Titlu original ЗАЙКА – ЗАЗНАЙКА (1952)
Editura: Tineretului
Redactor de carte:
Dan Faur
Tehnoredactor:
Silaghi Alex.
Corector: Ani Riza
Dat la cules 21.XI.53. Bun de tipar 27.I.55. Tiraj 24000+100. Hârtie
Velină
mată ediţii de 80 gr. / m.p. Coli de tipar 7,50. Coli de editură 4,76. Ft. 210 x
270. Com. editurii 969 Ediţia I. Preţul per exemplar lei 5,30. A. 02248. Pentru bibliotecile
mici indicele de clasificare (8 S)
Ce
titlu are această carte „Casa în care înveţi”. Oare câţi copii pot asocia
şcolii cuvântul casă? Cred că răspunsul este un număr foarte mic, zero chiar,
asta dacă nu cumva vorbim de numere negative căci îmi închipui că dacă se va
pune o asemenea întrebare, sigur vom căpăta răspunsuri de genul că cele două nu
pot fi confundate şi să terminăm cu prostiile astea. Acum, dacă ne gândim că au
fost unii care au considerat educatoarea / învăţătoarea ca pe o a doua mamă,
care au văzut în colectivul clasei o a doua familie, parcă am asocia mai repede
şcoala şi casa.
Mă
gândesc dacă această asociere este valoroasă sau nu, până la ce nivel al
învăţământului ne este permis să mergem cu ea. Sigur, la nivelul claselor mici,
ea este benefică deoarece poate asigura un climat afectiv-emoţional care să-l
susţină pe copil, dar pe măsură ce ne apropiem de liceu cred că trebuie să
nuanţăm şi să precizăm ce anume înţelegem prin casă. Acum îşi face loc distincţia casă vs. acasă. Câmpul de
bătaie pentru aceste două concepte cred că îl reprezintă aspectul condiţionat
al atitudinilor şi comportamentelor. Dacă acasă
(asta fără a intra în amănunte legate de funcţionarea familiei) eşti acceptat
şi iubit necondiţionat, atunci când eşti în(tr-o) casă ţi se impun nişte norme.
Cei
care reuşesc să înţeleagă sensul acestor norme nu vor simţi obligativitatea
comportamentelor şi atitudinilor cerute şi dacă la un moment dat va exista un
conflict puternic, există libertatea de a te muta într-o altă casă.
Dar
pe vremea aceea nu prea aveai de unde să alegi, exista dor o singură casă şi
oricum, era suficient aşa, fiindcă era cea mai bună casă. Nu ţi-ai fi putut
dori să te muţi în altă parte, un asemenea gând era de neconceput. Iar cei care
totuşi îl nutreau erau văzuţi ca nişte provocări la adresa sistemului.
În
această carte sunt multe pasaje care vorbesc despre perfecţiunea, despre
armonia, despre dăruirea şi abnegaţia lucrătorilor stahanovişti, ideea este
aceea de a surprinde grija oamenilor mari
pentru detaliul care trece neobservat, dar fără de care viaţa ar fi mult mai
dificilă. Sunt prezente raportări de plan pentru a ne imagina cu uşurinţă
nivelul la care se lucrează, frumuseţea acestor pasaje provine din faptul că
deşi se lucrează cu sutele de mii, perfecţiunea este prezentă în fiecare produs
în parte.
În fiecare lună,
această fabrică care se găseşte în apropierea Expoziţiei agricole din U.R.S.S.
confecţionează 1500 de bănci. Şi în întreaga ţară sute de mii de bănci sunt
confecţionate de către fabricile de prelucrare a materialului lemnos. Cu câtă
dragoste lucrează oamenii băncile pentru şcolarii sovietici!
sau
Între stahanoviştii întreprinderilor din
Botogol, Tomsc, Ceasov-Iar şi Moscova s-a legat o strânsă prietenie. Ei
lucrează doar pentru o cauză comună. Se străduiesc împreună să facă din
creionul sovietic cel mai bun creion din lume.
Nu
încape îndoială, spiritul acelor vremuri este pe deplin satisfăcut.
Lăsând
pe altădată lucrurile provocatoare constatăm că această carte, care la vremea
respectivă se voia a fi despre ce înseamnă o şcoală modernă, astăzi a devenit o
incursiune în istoria şcolii moderne. Dacă emisiunile de genul how it’s made vi
se par interesante atunci această carte vă povesteşte despre creioanele „Sacco
şi Vanzetti”, despre fabrica „Crasin”, despre câte caiete produce pe zi fabrica
„Svetoci” din Leningrad. Aflăm chiar despre o reţetă din secolul XV care ne
spune că cerneala se pote obţine din „cvas bun şi borş acru în care s-a ţinut
fier ruginit”. Întrebarea este cum obţinem cvasul bun, că cel rău ştim cu
toţii.
Temă: Imaginaţi o strategie prin
care să creaţi şcolarului o atitudine pozitiv / responsabilă faţă de
şcoală.
Autor: EVGHENIE MAR
Copertă şi ilustraţii: O.
ŞUHVOSTOV
Traducere: V. LEVIŢCHI şi C.
CONSTANTIN
Titlu original: Дом, в котором ты
учишься (1954?)
Redactor de carte: E.
Văsioiu
Tehnoredactor: Fl.
Carpen
Corector: A. Maior
Tehnoredactor
urmăritor: G. David
Dat la cules 26.II.954. Bun de tipar 8.V.954. Tiraj
15000+100. Hârtie ediţiuni tip. B. de 60 gr. m.p. Coli
de tipar 7. Coli de editură 4,96. Ft. 135x210. Com.
editurii 1037. Ediţia I. Preţul per exemplar 1,90.
A. 0652. Pentru bibliotecile mici indicele de clasi-
Cartea
aceasta apare cu vreo câteva zile înainte ca marea magie albă, dansul fulgilor
de nea, să se transforme în urgie şi-n strat gros cât casa mea… da, este vorba
de apriga iarnă din `54, ce mai zăpăceală a fost atunci, dar nu despre
încurcăturile produse de iarnă vreau să vă spun câte ceva, ţinem minte doar
dezorientarea, aglomeraţia, sentimentul de apăsare, dorinţa de a ajunge repede
într-un loc călduros, sigur, toate acestea le mai putem întâlni şi în alte
situaţii, dar care sunt acestea?...
Totuşi, să fim precişi, cartea apare la noi în
`54 şi este o traducere a ediţiei ruseşti din 1953, dar la această dată,
Zăpăcilă, avea deja 23 de ani şi vreo şase-şapte reeditări la activ. Până la
urmă numărul reeditărilor cred că-l depăşeşte pe unsprezece şi nu suntem încă
în ultimul tur, plus că trebuie să amintim şi traducerile… ce să mai ! istoria
lui Zăpăcilă este una cunoscută, poate nu în forma aceasta, dar dacă vă spun că
îmi pare că Mr. Bean îl are drept model, atunci cu siguranţă ştiţi despre ce
vorbesc.
Să
nu credeţi că această carte de numai 12 pagini este, aşa cum ne spune ultima
copertă, doar pentru copiii de vârstă preşcolară, ea ascunde o uşiţă ce dă
înspre două realităţi ruseşti, să vedeţi unde am ajuns.
Întâi
şi-ntâi mi-a atras atenţia următoarele două versuri „Vai, ce distrat, ce
zăpăcilă / Şade sus, la noi în vilă!” Sigur, poate fi vorba de un chiriaş,
totuşi, tonul este unul intim, familiar, care arată că există alte raporturi
între cel care face observaţia şi cel observat… şi mi-am adus aminte că am
citit undeva despre komunalka – o realitate specific rusească. Este vorba de o
viaţă trăită la comun de diverse persoane, care altminteri nu s-ar fi cunoscut
niciodată. După Revoluţia din Octombrie, apare o criză a spaţiului locativ,
care este rezolvată prin rechiziţionarea caselor, să le spunem pe nume, a
vilelor, iar spaţiul de locuit este împărţit după criterii abstract matematice,
astfel încât fiecărui locatar îi revine dreptul la zece metri pătraţi, fără a
se ţine cont de forma pe care îi va lua aceşti zece metri pătraţi. Rezultă în
final un spaţiu care va fi constituit din camera personală şi locul comun,
toaleta, bucătăria, holul. E imposibil ca în aceste condiţii să nu te tragi de
şireturi cu cei de lângă tine, ba mai mult, să le foloseşti şireturile.
Mai
apoi, am aflat că ilustraţiile din prima ediţie a acestei cărţi au fost
înfierate într-un articol apărut în martie 1936 în ziarul Pravda, articolul se
numea „Despre pictorii mâzgălitori” şi continua seria articolelor începute cu
celebrul „Haos în loc de muzică”, lucrurile începeau să se precipite şi capătă
consistenţă un sentiment de apăsare şi dezorientare. În acest articol sunt
criticaţi doi pictori V. Conaşevici (В. Конашевича) şi V. Lebedev (В. Лебедева),
coincidenţa face că ambii să fi ilustrat această carte, primul, ediţia din 1930
şi următoarele, iar celălalt ediţia din 1934… ca un pont, ediţia aceasta din
`34 este o raritate. Interesant este cum au evoluat ilustraţiile de la o ediţie
la alta, mai jos vă propun un joc al diferenţelor între ediţia din 1930 şi cea
din 1936, ilustraţii V. Conaşevici, după aceea puteţi cuprinde în acest joc şi
ilustraţiile ediţiei de faţă.
Dar
să lăsăm toate acestea deoparte – fără a le uita însă şi pentru zece minute să
ne uităm la un desen animat realizat în 1975 după această poveste, dar asta nu
înainte de a o citi…
Zăpăcilă
Ce om distrat, ce zăpăcilă Merge
fuga… la bufet
Şade sus, la noi în vilă. Ca
să-şi scoată un bilet.
Dimineaţa, stând în pat, Iar
la casa gării cere:
Dă cămaşa s-o îmbrace, -
Iute, o sticlă de bere!
Bagă mâinile pe mâneci –
Ptiu! sunt pantalonii, drace! Vai, ce distrat, ce zăpăcilă
Şade
sus, la noi în vilă!
Vai, ce distrat, ce zăpăcilă
Şade sus, la noi în vilă! Pe
peron aleargă-ntins,
Sare-ntr-un
vagon desprins,
Dă să-şi puie pardesiul, Valize,
legăturele
I-au spus: - Nu-i al tău, priveşte! Le bagă sub canapele,
Şi-n
colţ, la geam cuibărit
Jambierele îşi pune – El
adormi liniştit.
Nu sunt ale lui, fireşte.
Spre
dimineaţă tresaltă:
Vai, ce distrat, ce zăpăcilă -
Care e această haltă?
Şade sus, la noi în vilă! Din
peron, unii trecând,
-
„Leningrad” - răspund râzând.
Iute-n mers, în loc de şapcă
O tigaie-şi pune-n cap Iar
adoarme puţintel,
Iar
pe geam se uită el,
Vrea mănuşile să-şi tragă Vede
iar o gară mare
În picioare – nu încap Şi
întreabă cu mirare:
Vai, ce distrat, ce zăpăcilă -
Ce gară-i asta, mă rog?
Şade sus, la noi în vilă! E
Popovca… Bolog?
Din
peron, unii trecând,
Într-o zi, călătorind -
„Leningrad” - răspund râzând.
Cu tramvaiul înspre gară
Dete buzna spre vatman Iar
adoarme puţintel,
Gata ca să sară-afara: Iar
pe geam se uită el,
Vede
iar o gară mare
- Mult stimat conducător Şi
întreabă cu mirare:
De tramvai, vă rog scuzaţi…
Mult tramvai, vă rog stimat -
Ce gară-i, mă rog, aicea?
De conducător scuzaţi… Iamscaia,
sau cum îi zice?
Din
peron, unii trecând,
Trebuie ne-negreşit -
„Leningrad” - răspund râzând.
Să sta-staţi un pic, să sai
Vă rog mult ca să opriţi -
Ce glumiţi? atunci el zbiară,
Ga-gara lângă tramvai! Merg şi merg o zi de
vară,
Merg
şi-ntreb din gară-n gară,
Vatmanul îi admiră graiul Şi…
la Leningrad
sunt iară?
Şi opri un pic tramvaiul
Vai,
ce distrat, ce zăpăcilă
Vai, ce distrat, ce zăpăcilă Şade
sus, la noi în vilă!
Şade sus, la noi în vilă!
Temă: S-a stabilit, dragostea şi
procesul de creaţie te pot zăpăci tare de tot. Se pune întrebarea, care este
elementul comun al acestor două trăiri.
Autor: S. MARŞAC (3 noiembrie
1887 Voronej, Rusia – 4 iulie 1964, Moscova)
Copertă şi ilustraţii: V.
CONAŞEVICI
Traducător: A. TOMA
Titlu original: Вот какой
рассеянный (1930)
Editura: Tineretului
Redactor de carte: Dan
Faur
Tehnoredactor
urmăritor: G. David
Corector: E. Vrancea
Dat la cules 20.X.953. Bun de tipar 28.I.954. Tiraj 20000+160. Hârtie
velină mată de 160 gr. m/p. Coli de tipar 2. Coli de editură 0,900. Ft. 210x270. Com.
editurii 936. Ediţia I. Preţul per exemplar Lei 2. A. 04878. Pentru
bibliotecile mici indicele de clasificare (8 S).